Promotie la cartile lui Paulo Coelho - fragment din "Veronika se hotaraste sa moara"

OFERTA CARTI PAULO COELHO

Diverse reduceri de pret la cartile renumitului autor Paulo Coelho

VEZI OFERTA CARTILOR scrise de PAULO COELHO!

Veronika se hotaraste sa moara - Editia 2013 - Paulo Coelho

Scurta descriere:
Veronika pare sa aiba tot ce si-ar putea dori. Frecventeaza localuri de noapte cunoscute, intalneste barbati atragatori, si totusi nu e fericita. Ceva lipseste in viata ei. Iata de ce, in dimineata zilei de 11 noiembrie 1997, Veronika se hotaraste sa moara. Dupa ce ia o supradoza, i se spune ca nu mai are de trait decat cateva zile. Romanul o urmareste pe parcursul acestor zile intense in care, spre surprinderea ei, se trezeste atrasa in lumea inchisa a spitalului in care se afla. In aceasta stare de surescitare, ea descopera lucruri pe care nu-si permisese de fapt sa le simta niciodata: ura, teama, curiozitate, dragoste – pana si implinirea sexuala. Experientele ei o fac treptat sa realizeze ca fiecare secunda a existentei este o alegere intre viata si moarte.
Cartea lui Paulo Coelho vorbeste despre cei care nu intra in tiparele considerate normale de catre societate. Vorbeste despre nebunie si despre nevoia de a descoperi un alt mod de viata a acelor oameni care se confrunta cu prejudecatile celorlalti fiindca gandesc diferit.

Fragment din Veronika se hotaraste sa moara - Paulo Coelho

"Acum însă, privind cu ochii larg deschişi camera din juru-i, nu ştia dacă fusese ceva real sau o halucinaţie. Afară de amintirea asta, nu izbutea să-şi aducă aminte de nimic altceva.
Tuburile fuseseră scoase. Dar mai avea ace înfipte peste tot pe corp, fire conectate în zona inimii şi a capului, iar braţele tot legate. Era goală, acoperită doar cu un cearceaf, şi-i era frig, dar se hotărâ să nu se plânga. Micul ambient, înconjurat de perdele verzi, era ocupat de aparatele Secţiei de Terapie Intensivă, patul în care zăcea şi un scaun alb pe care şedea o infirmieră cufundată în lectura unei cărţi.
Femeia, de astă dată, avea ochii negri şi părul castaniu. Chiar şi aşa, Veronika se întreba dacă nu era aceeaşi persoană cu care stătuse de vorba acum câteva ore — sau zile?
— Puteţi să-mi dezlegaţi braţele?

Infirmiera ridică privirea, răspunse cu un „nu” sec şi se întoarse la cartea ei.
Sunt vie, gândi Veronika. O să reiau totul de la capăt. Trebuie să stau câtva timp aici, până când se va constata că sunt perfect normală. Apoi îmi vor face ieşirea din spital şi voi revedea străzile din Ljubljana, piaţa rotundă, podurile, oamenii care trec pe străzi ducându-se şi întorcându-se de la lucru.
Cum oamenii au întotdeauna tendinţa să-i ajute pe ceilalţi — doar ca să se simtă mai buni decât sunt în realitate — îmi vor da din nou postul de la bibliotecă. Cu timpul, voi reâncepe să frecventez aceleaşi baruri şi cluburi de noapte, voi sta de vorbă cu prietenii mei despre injustiţiile şi problemele lumii, voi merge la cinema, mă voi plimba pe malul lacului.
Întrucât am preferat pastilele, nu sunt mutilată: sunt tot tânără, frumoasă, inteligentă şi nu voi avea — după cum n-am avut niciodată — dificultăţi să-mi găsesc prieteni. O să facem dragoste la ei acasă sau în pădure, o să am o anumită plăcere, dar, curând după orgasm, îmi va reveni senzaţia de vid. N-o să prea mai avem despre ce vorbi, şi atât el, cât şi eu ştim un lucru: vine momentul când ne vom găsi scuze unul pentru altul — „e târziu” sau „mâine trebuie să mă trezesc devreme” — şi ne vom despărţi cât mai repede cu putinţă, evitând să ne privim în ochi.
Mă-ntorc în camera mea închiriată din mânăstire. Încerc să citesc o carte, dau drumul la televizor ca să văd aceleaşi programe dintotdeauna, potrivesc ceasul deşteptător ca să mă trezesc exact la aceeaşi oră la care m-am trezit şi cu o zi înainte, repet mecanic aceleaşi sarcini care-mi sunt în-credinţate la bibliotecă. Mănânc sandviciul în grădina din faţa teatrului, şezând pe aceeaşi bancă, alături de alte persoane care şi ele aleg aceeaşi bancă pentru a-şi lua gustarea de prânz, care au aceeaşi privire goală, dar se prefac că sunt preocupate de lucruri extrem de importante.
Apoi mă întorc la lucru, ascult comentarii despre cine iese cu cine, cine suferă şi de ce anume, cum a plâns cutare din cauza soţului — şi rămân cu sentimentul că sunt privi-legiată, sunt frumoasă, am o slujbă, îmi aleg iubitul pe care mi-l doresc. Şi aşa, la sfârşitul zilei mă-ntorc în baruri, şi totul începe din nou.
Mama, care trebuie să fie foarte îngrijorată de tentativa mea de sinucidere, o să-şi revină din sperietură şi o să mă-ntrebe iarăşi ce-o să fac cu viaţa mea, de ce nu sunt la fel cu ceilalţi, că lucrurile nu sunt chiar atât de complicate cum cred eu că sunt. „Uită-te la mine, de exemplu, sunt căsătorită de-atâţia ani cu tatăl tău, şi m-am străduit să-ţi dau cea mai bună educaţie şi cele mai bune exemple posibile.”

Într-o bună zi mă satur s-o tot aud repetând aceleaşi lu-cruri şi, ca să-i fac plăcere, mă mărit cu un bărbat pe care mă oblig să-l iubesc. Eu şi cu el o să găsim în cele din urmă un mod de a visa împreună la viitorul nostru, la casa de vacanţă, la copii, la viitorul copiilor noştri. În primul an vom face multă dragoste, mai puţină în al doilea, iar începând cu al treilea an oamenii se gândesc pesemne la sex o dată la două săptămâni şi-şi traduc gândul în faptă abia o dată pe lună. Mă voi sili să accept situaţia şi mă voi întreba cu ce-am greşit — de vreme ce nu mai izbutesc să-i trezesc interesul faţă de mine, şi el îşi duce viaţa stând de vorbă cu prietenii ca şi cum ei ar fi cu adevărat lumea lui.
Când căsătoria ar mai atârna doar de un fir de păr, o să rămân gravidă. O să avem un copil, o să petrecem câtva timp mai apropiaţi unul de altul, iar apoi situaţia va redeveni cum a fost mai înainte.
Atunci voi începe să mă-ngraş ca mătuşa infirmierei de azi — sau de acum câteva zile, nu prea ştiu. Şi voi începe să ţin regim, învinsă sistematic, în fiecare zi, în fiecare săptămână, de greutatea care se-ncâpăţânează să crească în pofida oricărui control. Ajunsă aici, voi lua acele droguri magice ca să nu intru în depresie — şi voi mai avea câţiva copii, în nopţi de dragoste care trec în plus şi atât de repede. Le voi spune tuturora că raţiunea vieţii mele sunt copiii, adevărul fiind însă că ei îmi pretind ca viaţa mea să fie raţiunea lor de a trăi.
Oamenii ne vor socoti totdeauna un cuplu fericit şi ni-meni nu va şti câtă singurătate, câtă amărăciune, câtă renunţare se află îndărătul oricărei aparenţe de fericire.
Până ce, într-o zi, când soţul meu îşi va lua prima amantă, eu voi face scandal ca mătuşa infirmierei sau mă voi gândi iarăşi să mă sinucid. Voi fi însă bătrână şi laşă, cu doi, trei copii care au nevoie de ajutorul meu, şi trebuie să-i cresc, să-i pun pe picioarele lor — înainte de a fi capabilă să las totul baltă. Nu mă voi sinucide: voi face scandal, voi ame-ninţa că plec cu copiii. El, ca orice bărbat, va da înapoi, va zice că mă iubeşte şi că aşa ceva nu se va mai repeta. Nu-i va trece niciodată prin cap că, şi dacă m-aş hotărâ să plec atunci, singura soluţie ar fi să mă întorc la părinţii mei acasă şi să rămân acolo tot restul vieţii, trebuind s-o ascult toată ziua pe mama cum se plânge că am pierdut un prilej unic de-a fi fericită, că el era totuşi un soţ cum nu se poate mai bun, în ciuda micilor lui defecte, că copiii mei vor suferi mult din cauza despărţirii noastre.
După doi, trei ani, se va ivi altă femeie în viaţa lui. Am să aflu — fiindcă i-am văzut sau fiindcă mi-a spus cineva —, dar de astă dată mă prefac că nu ştiu. Mi-am cheltuit toată energia luptând împotriva primei amante, nu mai am resurse, e mai bine să accept viaţa aşa cum este ea în realitate şi nu cum îmi închipuiam eu că ar fi. Mama avea dreptate.
El va continua să fie drăguţ cu mine, eu îmi voi continua munca la bibliotecă, cu sandviciurile mele în piaţa teatrului, cu cărţile mele pe care nu izbutesc niciodată să le termin de citit, cu programele de televiziune care vor fi la fel şi peste zece, douăzeci, cincizeci de ani.
E drept că-mi voi mânca sandviciurile cu un sentiment de vinovăţie, fiindcă mă îngraş; şi nu voi mai merge în ba¬ruri, fiindcă am un soţ care mă aşteaptă acasă la noi ca să-ngrijesc doi copii.
După asta, îmi rămâne să aştept ca micuţii să crească şi să-mi petrec fiecare zi gândindu-mă la sinucidere, fără a avea curajul s-o fac. Într-o bună zi, ajung la concluzia că viaţa e aşa cum e, nu mai merge, nimic nu se va schimba. Şi o accept.

Veronika şi-a încheiat monologul interior şi şi-a făcut o promisiune; nu va ieşi din Villete în viaţă. Era preferabil să termine cu toate acum, cât mai avea curaj şi sănătate ca să moară.

Adormi şi se trezi de mai multe ori, observând că numărul aparatelor se reducea la rându-i, căldura corpului îi creştea si chipul infirmierelor se schimba — dar totdeauna era cineva lângă ea. Perdelele verzi lăsau să treacă sunetul plânsului cuiva, gemete de durere sau voci care şopteau diverse lucruri pe un ton calm şi tehnic. Din când în când zbârnâia în depărtare câte un aparat şi auzea paşi grăbiţi pe culoar. Atunci vocile îşi pierdeau tonul tehnic şi calm şi deveneau încordate, dând ordine rapide.
Într-unui din momentele ei de luciditate, o infirmieră o întrebă:
— Nu vreţi să ştiţi cum staţi?
— Ştiu cum stau — răspunse Veronika —. Şi nu mă refer la ce vedeţi dumneavoastră în corpul meu, ci la ce se petrece în sufletul meu.
Infirmiera încercă să mai converseze un pic, dar Veronika se prefăcu că doarme."

Vezi oferta la cartea Veronika se hotaraste sa moara - Paulo Coelho