"Mariam a ghicit că este un lucru urât şi dezgustător să fii harami, precum o insectă, precum gândacii care colcăiau peste tot prin kolba ..."
Khaled Hosseini este unul dintre cei mai citiţi şi iubiţi scriitori din lume, cu vânzări de peste 39 milioane de cărţi la nivel mondial.
Promotie adusa in fata voastra in calitate de afiliat Editura NICULESCU!
CUMPARA AICI PACHETUL DE ROMANE SEMNATE KHALED HOSSEINI!
În 2013 i-a apărut al treilea roman, Şi munţii au ecou (Editura NICULESCU, 2013). Cele două romane publicate anterior – Vânătorii de zmeie (Editura NICULESCU, 2006) şi Splendida cetate a celor o mie de sori (Editura NICULESCU, 2008) – au fost traduse în 57 de limbi şi publicate în 70 de ţări.
"Vânătorii de zmeie", un adevărat succes internaţional, aflat timp de peste doi ani în topul bestsellerurilor New York Times, a impresionat zeci de milioane de oameni de pretutindeni. Este o poveste despre prietenie si tradare, care isi poarta cititorii prin Afganistanul ultimelor zile ale monarhiei si pana la cele ale atrocitatilor prezentului. Adaptarea grafică a romanului, bazată pe cartea omonimă a lui Khaled Hosseini, dă viaţă, prin ilustraţiile sale de excepţie, acestei poveşti atât de îndrăgite.
"Splendida cetate a celor o mie de sori" spune povestea unei iubiri coborâte parcă din vechile poeme persane, a unei prietenii care nu se dă în lături de la sacrificiul suprem şi a unui oraş care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, se încăpăţânează să renască din propria-i cenuşă. În timp ce pe fundal se derulează evenimentele care au marcat istoria Afganistanului în ultimii treizeci de ani – ocupaţia sovietică, jihadul dus împotriva ei, războiul civil şi teroarea instaurată de regimul taliban –, două femei cât se poate de diferite descoperă cât de mare este puterea dragostei şi ce orori pot fi îndurate în numele ei. Cartea a ocupat primul loc pe lista de bestselleruri a prestigiosului The New York Times Book Review şi a fost tradusă în peste 35 de limbi.
"Şi munţii au ecou" este un roman incitant şi provocator, care explorează nenumăratele feluri în care membrii familiei iubesc, jignesc, respectă, înşală, surprind şi se sacrifică unii pentru ceilalţi, atunci când contează cel mai mult. Urmărind diversele personaje şi ramificaţiile vieţilor acestora, alegerile şi iubirile fiecăruia, de-a lungul mai multor generaţii, peste tot în lume – de la Kabul la Paris, de la San Francisco până în Insula Tinos din Grecia – povestea se extinde gradual, devenind din ce în ce mai emoţionantă, mai complexă şi mai puternică cu fiecare pagină parcursă.
CUMPARA AICI PACHETUL DE ROMANE SEMNATE KHALED HOSSEINI!
Promotie adusa in fata voastra in calitate de afiliat Editura NICULESCU!
Pentru a fi la curent cu promotiile librariilor in care sunt afiliat, va invit sa urmariti si paginile de facebook 100decarti ori+100deCarti
Am pus mai jos un citat de vreo 3 pagini din "Splendida cetate a celor o mie de sori"
Mariam avea doar cinci ani când a auzit prima oară cuvântul harami.
Se întâmplase într-o joi. Mai mult ca sigur, fiindcă îşi amintea că fusese neliniştită şi agitată, aşa cum era numai joia, ziua în care Jalil venea la kolba, să o viziteze. Ca să îi mai treacă timpul până când îl va vedea în sfârşit, făcându-i cu mâna şi traversând luminişul prin iarba care îi ajungea până la genunchi, Mariam dăduse jos serviciul de ceai din porţelan chinezesc al mamei ei. Era singura amintire pe care mama lui Mariam, nana, o avea de la propria ei mamă, care murise când nana avea doi ani. Nana preţuia fiecare piesă de porţelan alb-albastru, curbura graţioasă pe care o făcea gâtul ceainicului, cintezoii şi crizantemele pictate manual, dragonul de pe zaharniţă, cu virtuţi de talisman.
Tocmai această ultimă piesă i-a scăpat lui Mariam din mâini şi a căzut pe duşumeaua kolbei, făcându-se ţăndări.
Când a văzut nana zaharniţa, s-a făcut roşie ca focul, buza de sus a început să îi tremure, iar ochii, şi
cel leneş, şi cel bun, au ţintuit-o pe Mariam cu o privire goală, fără să clipească. Părea atât de furioasă, încât lui Mariam i-a fost frică că djinnul va intra din nou în trupul mamei ei. Dar, de data aceasta, djinnul nu a venit. În schimb, nana a apucat-o de încheieturile mâinilor, a smucit-o şi i-a şuierat printre dinţi:
— Eşti o harami mică şi prostovană. Cu asta m-am ales după câte-am îndurat. Cu o harami mică şi
prostovană, care-mi face praf amintirile de familie.
În acel moment, Mariam nu a înţeles. Nu ştia ce înseamnă acest cuvât, harami – copil din flori. Nu
era destul de mare ca să îşi dea seama de nedreptate, ca să înţeleagă că vinovaţi nu sunt decât creatorii
copilului harami, şi nu copilul harami, al cărui unic păcat este acela de a se fi născut. Totuşi, din felul
în care a pronunţat nana cuvântul, Mariam a ghicit că este un lucru urât şi dezgustător să fii harami,
precum o insectă, precum gândacii care colcăiau peste tot prin kolba şi pe care nana îi vâna, tunând şi
fulgerând.
Mai târziu, când s-a făcut mai mare, a priceput. O durea mai ales felul în care nana îi arunca cuvântul în faţă, ca pe un scuipat. Atunci a înţeles ce vrea să spună nana, că un harami este ceva nedorit; că ea, Mariam, este o persoană nelegitimă, care nu va putea ridica niciodată vreo pretenţie legitimă asupra lucrurilor pe care le au alţi oameni, lucruri cum ar fi dragostea, familia, căminul şi poziţia socială.
Jalil nu o striga niciodată aşa. Jalil îi spunea „floricica mea“. Îi plăcea să o salte la el în poală şi să
îi spună poveşti, ca atunci când i-a povestit cum Herat, oraşul în care, în 1959, s-a născut Mariam, a
fost odată leagănul culturii persane, locul în care îşi dădeau întâlnire scriitorii, pictorii şi sufiştii.
— Dacă-ţi întindeai piciorul mai mult, riscai să te trezeşti cu el în fundul unui poet, râdea el.
Jalil i-a spus povestea faimoaselor minarete înălţate de regina Gauhar Shad, ca să stea mărturie a
iubirii ei pentru Herat. I-a descris verzile holde de grâne ale Heratului, livezile, podgoriile grele de
struguri sănătoşi şi bazarurile boltite şi aglomerate ale oraşului.
— Există un fistic, i-a spus Jalil într-o zi, iar sub el, Mariam jo, a fost îngropat, cine crezi, nimeni
altul decât marele poet Jami. S-a aplecat spre ea şi i-a şoptit: Jami a trăit acum cinci sute de ani. Chiar
aşa. Te-am dus odată acolo, la fistic. Erai mică. Nu mai ţii tu minte.
Aşa era. Nu îşi mai amintea. Şi deşi îşi va trăi primii cincisprezece ani din viaţă la o aruncătură de
băţ de Herat, nu va vedea niciodată acel arbore faimos. Nu va vedea niciodată faimoasele minarete de
aproape, aşa cum nu va culege niciodată fructe din livezile Heratului şi nici nu îşi va croi drum prin
holdele sale de grâne. Dar ori de câte ori Jalil îi vorbea aşa, Mariam îl asculta ca vrăjită. Îi admira
cunoştinţele bogate des-pre lume. Îi creştea inima în piept de bucurie când se gândea că are un tată
care ştie astfel de lucruri.
— Ce de minciuni gogonate! izbucnea nana după plecarea lui Jalil. Un bogătaş care toarnă la gogoşi. Nu-l lăsa să te vrăjească. Tăicuţul tău preaiubit n-a dat doi bani pe noi. Ne-a alungat. Ne-a
gonit din casa lui mare şi frumoasă, de parcă n-ar fi avut nicio treabă cu noi. Şi i-a părut bine. Mariam o asculta supusă. Nu îndrăznea niciodată să îi spună nanei cât de mult o deranjează să o audă vorbind astfel despre Jalil. Adevărul era că, în preajma lui Jalil, nu se simţea deloc ca o harami.
Timp de o oră sau două, în fiecare joi, când venea Jalil să o vadă, tot numai zâmbete şi cadouri şi
mângâieri, Mariam simţea că merită toată frumuseţea şi preaplinul pe care le avea viaţa de oferit. Şi,
din această cauză, îl iubea pe Jalil.
Chiar dacă nu îl avea numai pentru ea. Jalil avea trei soţii şi nouă copii, nouă copii legitimi, pe care Mariam nu îi cunoştea. Era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Herat. Era proprietarul unui cinematograf pe care Mariam nu îl văzuse niciodată, dar pe care Jalil, la insistenţele ei, i-l descrisese, aşa încât ştia că faţada este făcută din plăci de teracotă albastră şi arămie, că are loje private şi un tavan de lemn casetat. Uşile batante dădeau într-un foaier pardosit cu gresie, pe pereţii căruia se găseau posterele înrămate ale unor filme indiene.
Marţea, i-a spus Jalil odată, copiii primesc îngheţată pe gratis de la chioşcul din foaierul cinematografului.
La auzul acestor vorbe, nana a zâmbit reţinut. A aşteptat să plece Jalil din kolba, apoi a chicotit şi ia
spus:
— Copiii străinilor se aleg cu îngheţată. Tu cu ce te-alegi, Mariam? Cu poveşti despre îngheţată.
Pe lângă cinematograf, Jalil mai avea pământuri în Karokh şi Farah, trei prăvălii de covoare, una de
ţesături şi un Buick Roadmaster negru, din 1956. Era unul dintre cei mai bine văzuţi bărbaţi din Herat, prieten cu primarul şi cu prefectul. Avea bucătar, şofer şi trei slujnice.
Nana fusese una dintre slujnice. Asta până când începuse să i se umfle burta.
Când s-a întâmplat asta, spunea nana, oftatul indignat al familiei lui Jalil a aspirat tot aerul din
Herat. Rudele lui prin alianţă s-au jurat că va curge sânge. Nevestele i-au cerut s-o arunce în stradă.
Chiar şi tatăl nanei, un pietrar amărât din satul învecinat, Gul Daman, s-a lepădat de ea. Făcut de râsul lumii, acesta şi-a luat catrafusele şi s-a suit într-un autobuz care mergea în Iran, iar de atunci nu s-a mai auzit nimic de el.
— Câteodată, i-a spus nana într-o dimineaţă, devreme, pe când le dădea de mâncare găinilor de pe
lângă kolba, mă gândesc cum ar fi fost dacă pe taică-meu l-ar fi ţinut curelele să-şi ascută cuţitul şi să
facă ce se cădea. Poate c-ar fi fost mai bine pentru mine. A mai aruncat o mână de boabe în coteţ, s-a
oprit şi i-a aruncat o privire lui Mariam. Poate c-ar fi fost mai bine şi pentru tine. Te-ar fi scăpat de
necazul de a şti că eşti ceea ce eşti. Dar taică-meu a fost slab de înger. Nu l-a lăsat dil, inima s-o facă.
Nici pe Jalil nu l-au ţinut curelele, a spus nana, să facă ceea ce s-ar fi cuvenit. Să le ţină piept
familiei, nevestelor şi rudelor prin alianţă şi să îşi asume răspunderea pentru ceea ce făcuse. În
schimb, în mare secret şi grabă, s-a pus la cale un plan ca să îl scoată basma curată. A doua zi, a pus-o să îşi strângă cele câteva lucruşoare pe care le avea în camera de serviciu în care locuise şi a alungat-o din casă.
— Ştii ce le-a spus nevestelor, ca să se apere? Că m-am băgat în sufletul lui. Că a fost vina mea.
Didi? Ai înţeles? Asta-nseamnă să fii femeie pe lumea asta.
Apoi a pus jos castronul cu mâncarea pentru găini. Cu un deget, i-a ridicat bărbia lui Mariam.
— Uită-te la mine, Mariam.
Mariam a ridicat privirea, în silă.
— Bagă bine la cap, fata mea: precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al
bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna. Să ţii minte, Mariam.
În ochii lui Jalil şi ai nevestelor lui, eu eram ca un cârmâz. Ca pelinul negru. Şi tu la fel. Şi nici măcar
nu veniseşi pe lume.
— Ce este pelinul negru? întrebă Mariam.
— O buruiană, i-a răspuns nana. Pe care-o smulgi şi-o arunci cât colo.
Mariam era contrariată. Jalil nu o trata ca pe o buruiană. Chiar deloc. Dar i se părea mai înţelept să
nu protesteze cu voce tare.
— Spre deosebire de buruieni, pe mine au trebuit să mă replanteze, înţelegi, să mă hrănească şi să
mă ude. Din cauza ta. Asta a fost înţelegerea pe care a făcut-o Jalil cu ai lui.
Nana susţinea că ea alesese să plece din Herat.
— La ce să fi rămas? Ca să-l fi văzut cum îşi plimbă toată ziua nevestele lui alea kinchini cu maşina
prin oraş?
Mai spunea că nu a vrut să se mute nici în casa goală a tatălui ei, în satul Gul Daman, cocoţat pe o
râpă, la vreo doi kilometri în nordul Heratului. Zicea că a dorit să locuiască într-un loc retras, izolat,
unde să nu existe vecini care să se holbeze la burta ei, să o arate cu degetul, să chicotească sau, mai
rău, să o asalteze cu gesturi de bunătate făţarnică.
— Şi-ascultă la mine, spunea nana, taică-tău a răsuflat uşurat când am dispărut din peisaj. I-a
convenit de minune.
Muhsin, fiul cel mare al lui Jalil cu prima lui soţie, Khadija, a fost cel care a venit cu ideea
luminişului. Acesta se găsea în împrejurimile satului Gul Daman. Ca să ajungi la el, trebuia să urci pe
o potecă desfundată şi noroioasă, care se desprindea din şoseaua ce făcea legătura între Herat şi Gul
Daman. Drumul era mărginit pe ambele părţi de iarbă până la genunchi, împestriţată cu flori de un alb
sau galben ce îţi luau ochii. Poteca şerpuia pe costişă şi ducea la un platou pe care se înălţau pâlcuri de plopi şi pe care creşteau nişte tufe sălbatice. De acolo, de sus, se zăreau, la stânga, vârfurile paletelor ruginite ale morii de vânt din Gul Daman, iar la dreapta, Heratul, care se întindea cât era de mare la picioarele lor. Poteca se îneca într-un râu lat, plin de păstrăvi, care izvora din munţii Safid-koh şi înconjura satul Gul Daman. La vreo două sute de iarzi în amonte, înspre munţi, era un pâlc de sălcii plângătoare. În mijlocul lui, la umbra sălciilor, era un luminiş.
Jalil se dusese până acolo să arunce o privire. La întoarcere, spunea nana, părea un director de
închisoare care se laudă cu pereţii curaţi şi podelele strălucitoare ale puşcăriei sale.
— Şi, uite-aşa, taică-tău ne-a făcut şandramaua asta.
Odată, când avea cincisprezece ani, nana fusese cât pe ce să se mărite. Pretendentul era un băiat din
Shindand, un tânăr vânzător de papagali. Mariam aflase toată povestea chiar din gura nanei şi, deşi
aceasta bagateliza episodul, se vedea după luminiţa melancolică din ochii ei că fusese fericită. Poate
că o singură dată în viaţa ei, în acele zile care au precedat nunta, nana a fost cu adevărat fericită. În
timp ce nana îşi depăna povestea, Mariam, aşezată în poala mamei ei, şi-o imagina probându-şi rochia de mireasă. Şi-o imagina în şaua unui cal, zâmbind timid în spatele unui văl verde, din acelaşi
material ca rochia, cu palmele pictate cu hena roşie, cu părul pieptănat cu cărare şi pudrat cu pulbere
argintie, iar cosiţele, împletite cu răşină. Vedea muzicienii care suflau în fluierele shahnai şi băteau în
tobele dohol şi copiii care se hârjoneau în stradă.
Apoi, cu o săptămână înainte de nuntă, un djinn a intrat în trupul nanei. Mariam nu avea nevoie de
explicaţii. O văzuse de prea multe ori cu propriii ei ochi: nana se prăbuşea dintr-odată, se chircea şi
trupul îi devenea ţeapăn, îşi dădea ochii peste cap, îi tremurau braţele şi picioarele, de parcă ceva din
interiorul ei ar fi sugrumat-o, iar la gură făcea o spumă albă, câteodată colorată în roz de la sânge.
Apoi veneau moleşeala, dezorientarea cea înfricoşătoare şi bolboroseala.
Când păţania a ajuns la urechile celor din Shindand, familia vânzătorului de papagali nici nu a mai vrut să audă de nuntă.
— Le-a intrat frica-n oase, aşa s-a exprimat nana.
Rochia de mireasă a fost dosită pe undeva. După aceea, nu au mai existat alţi pretendenţi.
În acel luminiş au ridicat Jalil şi fiii săi, Farhad şi Muhsin, mica kolba în care Mariam îşi va petrece
primii cincisprezece ani din viaţă. Era făcută din chirpici şi tencuită cu lut amestecat cu paie. Avea
două paturi înguste, o masă de lemn, două scaune cu spătar, o fereastră şi nişte poliţe pe care nana îşi
ţinea oalele de pământ şi preaiubitul serviciu de ceai din porţelan. Jalil a montat o sobă de fontă nouă
şi a făcut o stivă de lemne tăiate în spatele kolbăi. A instalat un tandoor afară, pentru coptul pâinii, şi
a făcut un coteţ îngrădit de găini. I-a pus pe Farhad şi Muhsin să sape o groapă adâncă dincolo de
cercul de sălcii, la vreo sută de iarzi, şi să ridice o privată.
Jalil ar fi putut angaja nişte muncitori ca să construiască kolba, spunea nana, dar nu a făcut-o.
— Aşa credea el că-şi spală păcatele.
Din ceea ce povestea nana cu privire la ziua în care o născuse pe Mariam, reieşea că nimeni nu venise
să o ajute. Se întâmplase într-o zi umedă şi mohorâtă din primăvara lui 1959, spunea ea, a douăzeci şi
şasea toamnă din domnia de patruzeci de ani a regelui Zahir Shah, o domnie fără evenimente notabile, în cea mai mare parte a ei. Îi spunea că Jalil nu se deranjase să aducă un doctor sau măcar o moaşă, deşi ştia că dji-nnul ar fi putut pune stăpânire pe ea, tulburând-o chiar în timpul naşterii. Se întinsese singură-singurică pe podeaua kolbei, cu un cuţit la îndemână, lac de sudoare.
— Când nu mai puteam de durere, muşcam perna şi ţipam până răguşeam. Şi nu aveam pe nimeni
să mă şteargă pe faţă sau să-mi dea un pahar cu apă. Şi tu, Mariam jo, tu nu te grăbeai deloc. Din
cauza ta am zăcut aproape două zile pe podeaua aia rece şi tare. N-am mâncat şi n-am dormit, nu
făceam decât să-mping şi să mă rog să ieşi.
— Îmi pare rău, nana.
— Am tăiat cu mâna mea cordonul dintre noi. De-aia luasem cuţitul.
— Îmi pare rău.
În acest punct, nana îi adresa mereu un zâmbet reţinut, plin de subînţelesuri – Mariam nu era
niciodată sigură dacă exprima un reproş latent sau o iertare fără prea mare tragere de inimă. Tinerei
Mariam nu îi dădea niciodată prin gând că este nedrept să îţi ceri iertare pentru felul în care ai venit pe lume.
În jurul vârstei de zece ani, Mariam a început să se îndoiască de adevărul acestei poveşti referitoare
la naşterea ei. Acum credea versiunea lui Jalil, care, deşi fusese plecat, aranjase ca nana să fie dusă la
un spital din Herat, unde un doctor avusese grijă de ea. Avusese un pat aşa cum trebuie, cu aşternuturi
curate, într-un salon aerisit. Jalil a dat din cap cu tristeţe când Mariam i-a spus de cuţit.
Mariam începuse să aibă dubii şi în legătură cu suferinţa de două zile pe care i-ar fi provocat-o
mamei ei.
— Mie mi-au spus că n-a durat nici măcar o oră, i-a spus Jalil. Ai fost o fiică bună, Mariam jo.
Chiar şi la naştere ai fost cuminte.
— El nici măcar n-a fost acolo! se dezlănţuia nana. Era la călărit, la Takht-e-Safar, cu scumpii lui
prieteni.
Când îi dăduseră de ştire că i s-a mai născut o fată, zicea nana, Jalil ridicase din umeri, continuând
să ţesale coama calului, şi rămăsese încă două săptămâni la Takht-e-safar.
— Adevărul este că până la o lună nici măcar nu te-a luat în braţe. Şi atunci ţi-a aruncat doar o
privire, zicând ceva, cum c-ai avea o faţă lunguiaţă, şi mi te-a pus la loc în braţe.
Mariam nu mai credea nici această parte a poveştii. Da, recunoştea Jalil, era la călărit în Takht-e-
Safar, dar când a aflat vestea, nu a ridicat din umeri. S-a aruncat în şa şi s-a întors călare la Herat. A
luat-o în braţe şi a legănat-o, şi-a trecut degetul mare peste sprâncenele ei stufoase şi a îngânat un
cântec de leagăn. Şi deşi era adevărat că avea faţa lungă, Mariam nu şi-l putea închipui pe Jalil făcând vreo remarcă de acest fel.
Nana spunea că ea a fost cea care a ales numele de Mariam, fiindcă aşa o chemase pe mama ei. Jalil
spunea că el a ales numele fiindcă Mariam, tuberoza, este o floare minunată.
— Este floarea ta preferată? l-a întrebat Mariam.
— Una dintre ele, a spus el şi a zâmbit.
................................
CUMPARA AICI PACHETUL DE ROMANE SEMNATE KHALED HOSSEINI!
Promotie adusa in fata voastra in calitate de afiliat Editura NICULESCU!
Comentarii
Trimiteți un comentariu