OFERTA ZILEI - Toate cartile au reduceri intre 30% si 89% - aici si acum + TRANSPORT GRATUIT fara conditii

"Nu mă interesează câtuşi de puţin să fiu fericit. Prefer să trăiesc cu pasiune" - Paulo Coelho - Adulter

Editura Humanitas prin libraria Libris ne aduce toate cartile editurii cu reduceri de pret de pana la 89% si TRANSPORT GRATUIT INDIFERENT DE VALOAREA COMENZII!

Editura mare, librarie mare - reduceri, transport gratuit - RAIUL PE PAMANT!

Ce va prezint eu mai jos este foarte putin din aceasta uriasa oferta!

DAR - totul se desfasoara AZI - 21 OCTOMBRIE!

Articol realizat in parteneriat cu libraria LIBRIS si 2parale!  

Pentru a fi la curent cu promotiile librariior partenere on-line, va invit sa urmariti si paginile de facebook 100decarti ori+100deCarti

Pe site-ul meu 100decarti puteti gasi fragmente de 50-60 de pagini din carti, si librariile de unde puteti sa cumparati cartile ale caror fragmente le-am redat.


Ce ziceti de un scurt fragment din Paulo Coelho - Adulter
- daca doriti mai mult, va invit pe site-ul meu 100decarti, unde gasiti fragmente mai lungi

"În fiecare dimineaţă, când deschid ochii spre ceea ce se cheamă „o nouă zi“, îmi vine să-i închid la loc şi să nu mă scol din pat. Dar trebuie.
Am un soţ minunat, îndrăgostit nebuneşte de mine, patron al unui respectabil fond de investiţii şi care anual – chiar împotriva voinţei sale – figurează pe lista celor mai bogate 300 de persoane din Elveţia, conform revistei Bilan.
Am doi copii care sunt „raţiunea mea de a trăi“ (cum spun prietenele mele). Dimineaţa devreme trebuie să le pregătesc micul dejun şi să-i duc la şcoală – la cinci minute pe jos de casă – unde stau până după-amiaza, ceea ce îmi permite să lucrez şi să-mi ocup timpul. După ore, o bonă filipineză are grijă de ei până ce eu şi soţul meu ne întoarcem acasă.
Îmi place serviciul meu. Sunt o jurnalistă cunoscută şi lucrez la un ziar respectabil care se găseşte în mai toate chioşcurile din Geneva, unde locuim.
O dată pe an plec în călătorie cu toată familia, în general în locuri paradiziace, cu plaje minunate, în oraşe „exotice“ locuite de oameni sărmani, care ne fac să ne simţim şi mai bogaţi, privilegiaţi şi recunoscători pentru binecuvântările pe care ni le-a oferit viaţa.
Încă nu m-am prezentat. Îmi pare bine, mă cheamă Linda. Am 31 de ani, 1,75 m înălţime, 68 de kilograme şi mă îmbrac cu cele mai bune haine pe care banii le pot cumpăra (graţie generozităţii fără limite a soţului meu).
Bărbaţii mă doresc, iar femeile mă invidiază.
Şi totuşi, în fiecare dimineaţă, când deschid ochii în lumea asta ideală la care visează toţi şi în care puţini reuşesc să trăiască, ştiu că ziua mea va fi un dezastru. La începutul acestui an nu-mi puneam nici o întrebare, îmi vedeam doar de viaţă, deşi din când în când mă simţeam
vinovată că am mai mult decât merit. Într-o zi, în timp ce pregăteam micul dejun pentru toţi (mi-aduc aminte că era deja primăvară şi florile începeau să înmugurească în grădină) m-am întrebat: „Vasăzică asta e?“
Nu trebuia să-mi pun această întrebare. Dar a fost vina unui scriitor pe care îl intervievasem în ajun şi care, la un moment dat, îmi spusese:
— Nu mă interesează câtuşi de puţin să fiu fericit. Prefer să trăiesc cu pasiune, ceea ce implică un risc, pentru că nu ştim niciodată peste ce vom da mai târziu.
Atunci mi-am spus: Sărmanul. Nu e niciodată mulţumit. O să moară trist şi frustrat.
A doua zi mi-am dat seama că eu nu riscam nimic.
Ştiu peste ce voi da mai târziu: o altă zi exact la fel cu cea anterioară. Pasiune? Păi, îmi iubesc soţul, ceea ce e o garanţie că nu am să fac o depresie fiindcă sunt obligată să trăiesc cu cineva numai din motive financiare,pentru copii şi pentru aparenţe.
Locuiesc în ţara cea mai sigură din lume, totul în viaţa mea e bine orânduit, sunt o mamă şi o soţie bună. Am primit o educaţie protestantă rigidă şi intenţionez să-mi educ aşa şi copiii. Nu fac nici un pas greşit, fiindcă ştiu că pot strica totul. Fac toate lucrurile cu o maximă eficien -
ţă şi o minimă implicare personală. Când eram mai tânără, am suferit din cauza unor iubiri neîmpărtăşite, ca orice om normal.
Dar de când m-am măritat timpul s-a oprit în loc. Până ce l-am întâlnit pe blestematul acela de scriitor cu răspunsul lui. La urma urmei, ce este greşit în privinţa rutinei şi a plictiselii?
Sinceră să fiu, absolut nimic. Doar......doar teroarea secretă ca totul să nu se schimbe de
la o oră la alta, luându-mă pe nepregătite. Din clipa când am avut acest gând nefast într-o dimi -
neaţă minunată, a început să-mi fie frică. Oare aş fi în stare să înfrunt lumea singură dacă soţul meu ar muri?
Da, mi-am răspuns mie însămi, deoarece moştenirea de la el ar fi suficientă ca să susţină mai multe generaţii. Dar, dacă aş muri eu, cine va avea grijă de copii? Soţul meu drag. Dar el se va recăsători până la urmă, fiindcă e bogat, fermecător şi inteligent. Copiii mei ar rămâne oare pe
mâini bune?
Primul pas a fost să încerc să răspund la toate îndoielile mele. Şi, cu cât răspundeam mai mult, cu atât apăreau mai multe întrebări. Oare îşi va găsi o amantă când voi fi bătrână? Oare are deja pe altcineva, pentru că nu mai facem dragoste ca înainte? Oare crede că eu am pe altcineva, fiindcă nu am mai manifestat mult interes în ultimii trei ani?
Niciodată nu ne-am certat din gelozie, ceea ce mi se părea minunat, dar din dimineaţa aceea de primăvară am început să bănuiesc că nu era vorba decât de o totală lipsă de iubire de ambele părţi.
Am făcut tot posibilul să nu mă mai gândesc la asta. Timp de o săptămână, de câte ori plecam de la serviciu mă duceam să cumpăr câte ceva în Rue du Rhône. Nu mă interesa nimic în mod deosebit, dar cel puţin simţeam că sunt pe cale – să spunem – să schimb ceva având nevoie de un obiect de care nu aveam nevoie înainte, descoperind un aparat electrocasnic pe care nu îl cunoşteam, deşi e foarte greu să apară ceva nou în împărăţia electrocasnicelor. Nu intram în magazinele pentru copii, ca să nu-i răsfăţ pe ai mei cu daruri zilnice. La fel, nu intram în magazinele cu articole pentru bărbaţi, ca soţul meu să nu înceapă să devină bănuitor din cauza generozităţii mele excesive.
Când ajungeam acasă şi intram în regatul fermecat al vieţii mele personale, totul părea minunat preţ de trei, patru ore, până ce mergeau toţi la culcare. Atunci, încetul cu încetul, se instala coşmarul. Îmi închipui că pasiunea e pentru tineri, iar lipsa ei tre buie să fie normală la vârsta mea. Nu asta mă înspăimântă. Azi, după câteva luni, sunt o femeie sfâşiată între teroarea că totul se va schimba şi teroarea că totul va continua la fel pentru tot restul zilelor mele. Se spune că, pe măsură ce se apropie vara, începem să avem idei destul de ciudate, ne simţim mai mici pentru că petrecem mai mult timp în aer liber şi asta ne arată dimensiunea lumii.
Orizontul se îndepărtează, dincolo de nori şi de pereţii casei noastre.
Tot ce se poate. Dar nu mai reuşesc să dorm cum trebuie şi asta nu din cauza căldurii. Când vine noaptea şi nu vede nimeni, mi-e teamă de orice: de viaţă; de moarte; de dragoste şi de lipsa ei; de faptul că toate lucrurile noi devin obiceiuri; de faptul că pierd cei mai buni ani din
viaţă într-o rutină care se va repeta până la moarte; şi de ideea de a înfrunta necunoscutul, oricât de surescitant şi de aventuros ar fi.
Fireşte, caut să mă consolez cu suferinţa celuilalt. Dau drumul la televizor, urmăresc un telejurnal oarecare. Văd o infinitate de ştiri dspre accidente, oameni rămaşi fără locuinţă din cauza unor fenomene ale naturii, refugiaţi. Câţi bolnavi or fi existând pe planetă în clipa asta? Câţi suferă, în tăcere sau urlând, nedreptăţi şi trădări? Câţi săraci, şomeri şi prizonieri există?
Schimb canalul. Văd o telenovelă ori un film care mă distrage pentru câteva minute sau ore. Mor de frică să nu se trezească bărbatul meu şi să mă întrebe: „Ce se întâmplă, dragostea mea?“ Fiindcă ar trebui să răspund că totul e în regulă. Mai rău ar fi – cum s-a întâmplat deja de două, trei ori luna trecută – dacă, de îndată ce ne-am culca, s-ar decidă să-şi aşeze mâna pe coapsa mea, să urce încetişor şi să înceapă să mă atingă. Pot să mă prefac că am orgasm – am făcut-o de multe ori – , dar pur şi simplu nu mai am chef să mă umezesc.
Ar trebui să spun că sunt foarte obosită, iar el, fără să mărturisească niciodată că e enervat, mi-ar da un sărut, s-ar întoarce cu spatele, ar privi ultimele ştiri pe tabletă şi ar aştepta ziua următoare. Şi atunci m-aş ruga să fie el obosit, foarte obosit.
Dar nu e întotdeauna aşa. Din când în când trebuie să iau eu iniţiativa. Nu pot să-l resping două nopţi la rând, altfel ar sfârşi prin a-şi căuta o amantă, şi nu vreau să-l pierd. Cu un pic de masturbare reuşesc să mă umezesc înainte, şi totul revine la normal.
„Totul revine la normal“ înseamnă: nimic nu va fi ca înainte, ca pe timpul când încă mai eram un mister unul pentru celălalt.
Să menţii aceeaşi flacără după zece ani de căsnicie mi se pare o aberaţie. Şi, de câte ori mă prefac a găsi plăcere în sex, mor puţin pe dinăuntru. Puţin? Parcă mă golesc mai repede decât credeam."

Articol realizat in parteneriat cu libraria LIBRIS si 2parale! - OFERTA DE O ZI!

Pentru a fi la curent cu promotiile librariior partenere on-line, va invit sa urmariti si paginile de facebook 100decarti ori+100deCarti